Ploaie in luna lui Marte

Ploua infernal, si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau nevazute-ntr-o lume concreta.
O să te ploua pe aripi, spuneai, ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei, mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi, cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca, si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca niciodata-acea luna-a lui Marte.

Uitare ... de sine

Uitasem de blog... e ca si cum as uita de o parte din mine.
Azi am avut ocazia sa imi dau seama ca ne putem schimba atat de mult in cativa ani (mai ales cand inca suntem tineri si modelabili de catre viata, evenimente, emotii, oameni) , putem avea alte idei, alte dorinti astfel incat nu-l mai recunoastem pe cel/cea care am fost candva.
Asta imi aminteste de credinta cuiva care gandeste interesant, dar parca este un pic prea cinic si negativist, in Vacuitatea Eului ... idee pe care nu am inteles-o niciodata pe deplin... Daca ne schimbam putem zice ca nu mai avem o identitatea, ca nu existam de fapt? Eu as zice ca identitatea unei entitati A numita fiinta umana este data de faptul ca diferenta dintre A din prezent si A de acum cativa ani este mai mica decat diferenta dintre A si oricare alta fiinta umana B.

un nou inceput

Hy to all!

Bine ati venit pe pagina mea!

Voi incepe ai ci cand imi voi gasi timp! Deocamdata ma pregatesc sa plec in vacanta in Corfu.
Va povestesc cum a fost dupa ce ma intorc.